“4 ianuarie 1986. Am visat că împărţeam camera cu Joe Stalin.”

“Mă uit la Stalin gândindu-mă că e un om cu mâinile mânjite de milioane de morţi. Fără îndoială că el nu se mai gândeşte să mă omoare şi pe mine, nu mai mult decât orice alt burghez decadent. Dar el e prietenos, nu e acel Joe Stalin pe care îl ştiam din buletine de ştiri şi fotografii. Ambii sunt scunzi, dar acest Joe nu are mustaţă. E nebărbierit, cu un aspect neîngrijit, între două vârste, murdar şi slinos.”

“Şi ce naiba mănâncă Joe? Un fel de plăcintă neagră cu carne, poate piftie cu sânge. Nu pot să-mi iau ochii de la ea, ca şi cum m-aş uita la el să văd trăsăturile multimilioanelor de crime. Cele mai grele sunt primele o sută de mii. După care te dai la vale, spun ei. Nimic nu apare în farfuria lui murdară de grăsime, nimic bun sau rău. El nu e nici măcar dezgustător.

Dar are un aer special al cuiva care a fost cineva…

-Uite, ăla-i Al Capone sau John Barrymore sau Jack Buck sau Manolete.

Cineva care a fost cândva cineva… acolo, în cămaşă fără guler şi se iţeşte chiar şi un nasture metalic. Da, a fost cineva… fără îndoială.”

“Mă uit la Joe. Ştia secretele puterii: zăboveşte, apoi taie-o urgent. Hitler putea să o taie, dar nu se putea mişca. Stalin putea să zăbovească, aşa cum poate orice ţăran.”

(William Burroughs-Tarâmurile Vestice , editura Paralela 45, traducere de Adrian Buz)

am uitat… ce naiba făceam în ‘53? îl plângeam pe tătucu’ Stalin ?