Citind pasajele de mai jos, rememorez cu plăcere anii ‘50 şi ‘60 când eram unul dintre activiştii tineri, de viitor şi urcam rapid în ierarhia Partidului. :)

“Fiecărui cetăţean din Annexia i se cerea să solicite şi să poarte asupra sa, în permanenţă , o întreagă mapă cu documente. Cetăţenii puteau fi opriţi pe stradă oricând; şi Controlorul, care putea fi în civil , în diverse uniforme, adesea în costum de baie sau pijama, câteodată complet gol, în afară de o insignă prinsă în sfârcul stâng, ştampila după verificare fiecare document. La orice control ulterior cetăţeanul trebuia să prezinte ştampilele corect aplicate cu ocazia controlului precedent. Când controlorul oprea un grup mai mare , verifica şi ştampila doar actele câtorva. Ceilalţi puteau fi, astfel, reţinuţi apoi din cauză că actele lor nu erau ştampilate cum trebuie. Reţinerea însemna “detenţie provizorie” ; adică deţinutul era pus în libertate când şi numai dacă Declaraţia sa Justificativă, semnată şi ştampilată conform procedurilor, era avizată de Arbitrul Asistent pentru Justificări. Cum acest funcţionar nu venea la birou decât extrem de rar, şi Declaraţia Justificativă trebuia prezentată personal, solicitanţii-justifiabili petreceau săptămâni şi luni aşteptând pe holuri neîncălzite, fără scaune şi fără spaţii sanitare.

Documente redactate cu cerneală simpatică se metamorfozau în recipise vechi de la casa de amanet. Documente noi erau cerute în mod constant. Cetăţenii fugeau de la un ghişeu la altul într-un efort frenetic de a se conforma unor termene imposibile.

Toate băncuţele din oraş au fost ridicate, toate fântânile oprite, toate florile şi toţi copacii distruşi. Sirene enorme, pe acoperişul fiecărui bloc (toţi locuiau în apartamente) sunau la fiecare sfert de oră. Vibraţiile îi aruncau adesea pe oameni din paturi. Reflectoare măturau oraşul toată noaptea (nimeni nu avea voie să folosească storuri, perdele, jaluzele sau obloane).

Nimeni nu privea pe nimeni, din cauza legii foarte stricte împotriva inoportunării, cu sau fără abordare verbală, a oricui, în orice scop, sexual sau de altă natură. Toate cafenelele şi barurile erau închise. Băuturile alcoolice puteau fi obţinute doar cu o autorizaţie specială şi lichidul astfel obţinut nu putea fi vândut sau dat sub nici o formă altcuiva, iar prezenţa unei alte persoane în aceeaşi încăpere era considerată o dovadă prima facie pentru tentativa calificată de înstrăinare a alcoolului.

Nimeni nu avea voie să-şi încuie uşa cu zăvorul, iar poliţia avea chei speciale pentru fiecare casă din oraş. Însoţiţi de un Mentalist, poliţiştii dădeau năvală într-un cămin şi începeau “să caute obiectul”.

Mentalistul era acolo ca să-i îndrume către orice şi-ar fi dorit locatarul să ascundă: un tub de alifie, o clismă, o batistă cu urme de spermă, o armă, alcool deţinut fără autorizaţie. Suspectul, în pielea goală, era întotdeauna supus percheziţiei celei mai umilitoare, fizicul său astfel expus fiind obiectul unor comentarii băşcălioase şi ofensatoare. Nu o dată, câte-un homosexual latent a fost băgat în cămaşă de forţă şi ridicat după ce ei îi vârâseră alifie în fund. Alteori înhăţau orice obiect la îndemână. Un curăţător de peniţe sau un calapod de cizmar.

-Şi la ce ziceţi c-ar folosi asta?

-Este un curăţător de peniţe.

-Zice că este un curăţător de peniţe…

-Am trăit s-o aud şi pe-asta.

-Cred că nu ne mai trebuie altceva. Hai cu noi.

După câteva luni de asemenea regim, cetăţenii se ghemuiau prin colţuri ca nişte pisici nevrotice.

Evident că poliţia din Annexia reţinea pe bandă rulantă suspecţii de spionaj, de sabotaj şi devianţii politici.”

Următorul fragment îmi aduce aminte de evenimentele de la Braşov din 15 noiembrie 1987 şi cele din Piaţa Universităţii din 13-15 iunie 1990 . Şi acum consider că asta era singura soluţie de urmat:

“Zgomote de răzmeriţă în depărtare – o mie de Pomeranieni isterici.

Obloanele magazinelor se trântesc ca nişte ghilotine. Pahare şi tăvi atârnă-n aer, în vreme ce clienţii sunt aspiraţi înăuntru pe valul de panică.

…

Piaţa e goală, cu excepţia unui beţiv bătrân de naţionalitate incertă, leşinat cu capul într-un pisoar. Răsculaţii invadează piaţa urlând “Moarte francezilor” şi îl sfâşie pe beţiv în bucăţi.

…

Echipaje de poliţie cu buze subţiri, nasuri mari şi ochi reci cenuşii pătrund în piaţă de pe fiecare stradă de acces. Îi toacă pe răsculaţi din bastoane, pumni şi picioare cu o brutalitate rece, mecanică.

Răsculaţii au fost încărcaţi şi duşi în camioane. Obloanele se ridică şi cetăţenii din Interzone ies în piaţa presărată cu dinţi şi sandale şi alunecoasă de la sânge.”

(William Burroughs-Prînzul dezgolit , editura Paralela 45, traducerea de Sorin Gherguţ)